Nu mă aștept să mai vizitezi vreodată acest blog, ceea ce scriu este mai mult pentru mine, pentru psihicul meu, dar și pentru că îmi aduc aminte mereu de… tine, bineînțeles. Vorbesc cu tine, oarecum, deși știu că tu nu mă mai auzi, nu mă mai citești, nu te mai interesează.
Sunt mulțumit și mă bucur de faptul că ai găsit puterea să faci pasul pe care l-ai făcut, chiar dacă ai putut să-l faci abia după 7 ani, care probabil au fost ani de suferință. La suferința ta am contribuit și eu, știu asta.
Frumoasa mea, cănile acelea două din care beam noi cafea, încă le mai am. Le-am păstrat chiar și acum la 8 ani distanță. Nu cred că vei înțelege vreodată cât de mult ai însemnat tu pentru mine, atunci în 2015.
Ce aș vrea să întorc timpul înapoi, să te cunosc din nou.
